Ce înseamnă întâlnirea Papei Francisc cu Patriarhul Kiril

Întâlnirea dintre Papă şi Patriarh nu e despre Marea Schismă din anul 1054, ci are semnificații mult mai actuale și mai profunde. 1054 este o falsă falie istorică. Deja la 1054 creștinismul răsăritean, respectiv cel apusean, evoluaseră diferit în foarte multe privințe. Bisericile erau foarte diferite și în bună măsură separate, dar nu stăteau neapărat una cu spatele la cealaltă într-o atmosferă de indiferență. În urma căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476), Occidentul Europei era lipsit de mai bine de jumătate de mileniu de autoritate politică, iar Biserica Romei a ocupat acest spațiu al exercitării puterii politice. Răsăritul, dimpotrivă, teoretizase simfonia bizantină, iar Biserica Ortodoxă era protejată de un Imperiu și o civilizație cu mult superioare Occidentului.

O definire teologică a societății civile

Ceea ce cele două Biserici aveau în comun atât înainte, cât și mult timp după anul 1054, era monopolul asupra zonei non-politice și non-economice. Ceea ce nu este politic, adică nu-și propune să exercite putere politică și ceea ce nu este economic, adică nu-și propune să facă profit, este o zonă cunoscută astăzi drept societatea civilă. O societate civilă puternică și autentică este aceea care nu-și propune finalitățile politicii sau economiei în sensul dezvoltat de Carl Schmitt, dar influențează atât politicul, cât și economicul în scopul articulării binelui comun al societății.

Anterior Iluminismului, cu mult înainte de apariția marilor organizații ale societății civile în secolul al XIX-lea (partide politice, sindicate, organizații de caritate etc.), Biserica reglementa toate raporturile umane non-politice și non-economice. Toate instituțiile civile consacrate de modernitate ca fiind guvernate de către stat (căsătorie, divorț, adopție, moștenire etc.), dar mai ales cultura, educația și caritatea aparțineau comunităților religioase creștine. Non-politicul și non-economicul se epuizau în cadrul Bisericii și erau definite ca domeniulal carității, iubirii, respectului reciproc și prieteniei, toate puse sub semnul lui sumpatheia (nr: grecescul sumpatheia înseamnă comuniune de sentimente, simțământ comun).

Unul dintre cei mai influenți teologi contemporani, John Milbank, remarcă rolul Bisericii medievale de a se ocupa nu numai de mântuirea sufletelor, ci și acela de a guverna întreaga zonă socială a carității și reconcilierii.

Ecclesia și sumpatheia

Iluminismul expropriază Bisericii o bună parte din aceste roluri, duce la nașterea statului modern care încet-încet va acapara raporturile civile, sociale și politice dintre cetățeni, iar societatea civilă nu se va mai suprapune peste Ecclesia, ci se va diversifica urmând spiritul liberalismului și democrației. Redefinirea societății civile în modernitate, drept o colecție de asocieri libere cetățenești care nu au scop politic sau economic, face ca Biserică să rămâne un simplu actor printre mulți alții. Dacă în epoca medievală grija față de săraci, orfani, invalizi etc. era apanajul Bisericii, în modernitate uniunile libere ale muncitorilor care poartă numele de sindicat sunt cele care  presează politicul pentru obținerea de drepturi și beneficii sociale. Această schimbare de paradigmă politică face ca Biserica să fie nevoită să se retragă cât mai mult din spațiul public și să fie localizată, impotriva voinței ei, într-un spațiu mai degrabă tăcut al societății civile.

Definiția liberală și post-creștină a societății civile a fost la rându-i coruptă de posmodernitate, iar astăzi înțelegem prin societate civilă un grup de ONG-uri foarte vocale la adresa puterii politice și extrem de combatante în privința unor drepturi și libertăți cetățenești importante, dar aflate la periferia binelui comun al societății. Teologic vorbind, spațiul definit drept sumpatheia s-a secularizat, s-a golit de virtute și s-a formalizat până în punctul în care cetățenii nu mai pot distinge între calitatea și interesele diverșilor actori ai societății civile. Societatea civilă așa cum este ea prezentată de presa de astăzi nu mai are în centru persoană umană, ci exclusiv pe cetățeanul-protestatar.

Atât întâlnirea istorică, dar mai ales declarația comună a Papei Francisc și a Patriarhului Kiril din data de 12 februarie 2016 au o maximă importanță în plan diplomatic. E vorba de un gest și un text care vor fi invocate în relațiile diplomatice foarte mult timp de aici încolo. Dar, cred că dincolo de aspectul politico-diplomatic, textul celor doi lideri bisericești consemnează într-un spirit democratic tocmai nostalgia perfect justificată a creștinismului de a recupera spațiul pierdut în ultimele două-trei secole, adică locul central în cadrul societății civile ca sumpatheia.

Astăzi, poate mai mult ca oricând, Bisericile sunt chemate să fie incomode nu în plan politic, ci în planul societății civile acolo unde, dacă ar arunca o simplă privire în trecutul și tradiția care le unește, vor găsi un tezaur inestimabil de resurse teologice pentru ca noi toți să trăim în democrații mai umane și mai consensuale.

Suntem preocupați de limitarea actuală a drepturilor creștinilor, chiar discriminarea lor, atunci când unele forțe politice, ghidate de ideologia unui secularism atât de adesea agresiv, depun eforturi să îi împingă la periferia vieții publice (Declarația comună a Papei Francisc I și a Patriarhului Kiril, 12 februarie 2016).

libertate religioasă, societate civilă, secularism, Papa, Patriarh