Dincolo de faptul că Învierea lui Hristos dă esența creștinismului în plan religios, e vorba de un eveniment profund politic cu adânci implicații în viața de zi cu zi a creștinilor.
„Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra” (Matei 27, 65-66). Hristos a înviat din morţi lăsând mormântul gol de moarte, iar goliciunea mormântului anunţă plenitudinea prezenței lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos înviază desfiinţând pecetea mormântului, deci pecetea suveranului. Hristos-Împăratul redeschide Împărăția Cerurilor cu fiecare liturghie, invitând pe toți cei ce fac parte din Trupul Său să asume Învierea.
Hristos nu a fost un moralist ale cărui învățături au atins și zona politică, ci Profetul, Învățătorul și Împăratul, cel care a desființat vechea ordine împlinindu-o cu mesajul iubirii. Împăratul Hristos care domnește și totodată guvernează sufletele membrilor Trupului Său tainic, adică al Bisericii, ne explică printr-o succesiune de evenimente că Împărăția Cerurilor s-a deschis nouă tuturor. Împărăția Cerurilor pe care o pregustăm pășind timid în Biserică prin botez coexistă pentru noi cu regimurile politice. Creștinii au dublă cetățenie: cetățeni ai statelor seculare, respectiv cetățeni ai Împărației Cerurilor. Adesea cele două cetățenii se află în tensiune și cu greu reușim să discernem asupra aceleiași realități trecută prin ambele tipuri de reflecție.
Hristos nu e apolitic
Membrii Bisericii nu pot fi cetățeni apolitici ai Împărăției Cerurilor pentru că, fie că asumă credința, fie că nu, ei rămân în sfera de iubire a lui Hristos. Învierea lui Hristos e un dar la care avem acces fie că-l vrem, fie că nu, astfel încât creștinii nu pot fi apolitici în ordinea Împărăției Cerurilor. Creștinii pot fi cetățeni nepolitici ai Împărăției Veșnice în măsura în care credința lor e laxă.
Tot la fel drepturile și libertățile democratice există fără ca noi, ca persoane, să avem opțiunea să ni le anulăm. Charles Taylor definea modernitatea prin următoarea sintagmă: „opționalitatea nu e opțiune”, cu alte cuvinte nu avem opțiunea de a opta să nu optăm. Putem foarte simplu să nu exercităm drepturile și libertățile noastre: să nu votăm, să nu vorbim liber etc. dar în democrație nu ne putem sustrage politicii, devenind actori apolitici. Politica modernă născută, definită și practicată printr-o referință continuă la diversele forme de creștinism nu lasă loc actorilor apolitici. De la cetățean sau familie până la Biserici sau sindicate și ONG-uri, toată lumea este un actor al politicii democratice, fie că dorește să se exprime direct, fie că nu. Chiar și cetățeanul care nu votează este un actor politic. El votează prin tăcere sau absență, fiind deci de acord cu ce votează ceilalți și participând astfel deplin la viața politică.
În absența nebuniei asumării Crucii și mai ales a minunii Învierii creștinismul nu are niciun fel de sens. La capătul celălalt al discuției, politica modernă nu are niciun sens în absența analogiei dintre Euharistie și Parlament, dintre administrație publică modernă și economia bizantină, dintre suveranitatea politică și cea a lui Dumnezeu, dintre mandatul reprezentativ al episcopilor și imunitatea parlamentară etc.
Care e atitudinea creștinilor față de politică?
Adesea Împărăţia Cerurilor cu care ne întâlnim în Biserică intră într-o stare de tensiune cu regimurile politce seculare. Creştinii sunt chemaţi să reflecteze asupra politicii seculare prin intermediul asumării lui Hristos ca model de viaţă veşnică. Acest lucru înseamnă că nicăieri într-un regim politic democratic, creştinii nu pot fi cenzuraţi de la opinii, fapte sau atitudini politice. Adesea creştinii militează public pentru familia tradiţională, pentru decenţă în spaţiul public şi pentru multe alte politici publice de inspiraţie creştină. Calitatea de creştin nu o poate anula pe cea de cetăţean cu drepturi şi libertăţi egale cu ale celorlalţi. Pe de altă parte, Bisericii nu i se poate impune tăcerea politică pentru că Biserica însăşi, prin propria-i definiţie este reflecția terestră a politicii Împărăţiei Cerurilor. Biserica nu se poate rupe între cer şi pământ, iar opinia politică a corpului creştinilor este la rându-i o reflecţie care leagă cerul de pământ.
De-a lungul timpului acomodarea Bisericilor cu democraţia şi liberalismul nu s-a produs foarte uşor mai ales din cauza faptului că modernitatea politică a dizlocat locul special ocupat de Biserică, fie lângă sau în competiție cu statul, fie deasupra societăţii. Regimurile de democraţie liberală localizează Biserica în zona societăţii civile, politizându-o şi mai tare decât o făceau regimurile premoderne în care Biserica făcea şi spunea doar ceea ce îi permite autoritatea politică. Din ipostaza de organizaţie a societăţii civile, Biserica se exprimă eminamente politic, fără să aibă şansa de a se sustrage politicii. Litughia nu este altceva decât lucrarea publică a creștinilor prin care asumă Împărăția Cerurilor. Chiar şi tăcerea Bisericii în faţă diverselor politici publice e o atitudine politică a membrilor Bisericii, definită în termeni politici ca o asociere spontană de cetăţeni în numele şi în scopul exercitării libertăţii religioase.
În plan politic, Învierea lui Hristos ne amintește de nevoia de a acomoda cetățenia terestră cu cea sprituală pentru a ne defini ca persoane umane depline. E un moment în care milioanele de creștini care străpung cu candelele aprinse întunericul nopții anunțând triumful Vieții asupra morții își interoghează propria-le conștiință atât în plan religios, cât și în plan politic. Cetățenia religioasă se extinde asupra celei politice, îndemnându-ne să oferim darul și vestea Învierii tuturor.
