Biserica nu se opune vaccinării

Back to Blog
Catalin Valentin Raiu - FoRB România
Posted by: Cătălin Raiu Comments: 0

Nu există mesaje anti-vaccinare pronunțate de la vârful Bisericii. Dimpotrivă, purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu, a întărit de fiecare dată nevoia de vaccinare pentru a stopa efectele pandemiei. De cealaltă parte, segmentele centrifuge din Biserică, cu opțiuni civice excentrice, nu au impact decât pentru fanii hardcore care sunt în permanent conflict cu orice fel de autoritate, fie ea și științifică.

Trebuie spus din capul locului că Biserica nu poate livra un discurs teologic, nici pro- nici anti-vaccinare. Peste tot în lume retorica teologică anti-vaccinare este la fel de precară precum retorica teologică pro-vaccinare. Vaccinarea este un subiect aflat la periferia vocației teologice a Bisericii. În atare situație, Biserica nu poate decât să încurajeze oamenii să se consulte cu medicul (nu cu preotul) și eventual să articuleze un mesaj (bio-)etic sau civic, nu unul teologic.

 

Cronologia pandemiei

Acum aproape un an, OSCE emitea Human Dimension Commitments and State Responses to the Covid-19 Pandemic, în cadrul căruia enumera România între statele membre OSCE (57) care au restricționat foarte dur („very high-level restrictions”) libertatea religioasă în timpul stării de urgență. Documentul a ridicat nu doar probleme de interpretare din partea unor oficiali care nu au rutina analizei juridico-politice și care nu citesc notele de subsol (sic!), dar a fost și recepționat pe modul hate, întocmai ca în anii comunismului. OSCE & friends deveneau dușmanul de clasă care trebuia denunțat și înfierat cu mânie proletară. Însă, acolo unde OSCE trăgea semnale de alarmă, propunea și soluții sau recomandări (p. 119). Implementarea acestora ar fi fost un pas esențial pentru ca astăzi Biserica în profunzimea ei (cler și credincioși) să se simtă nu doar sprijinită în asistarea campaniei de vaccinare, dar chiar și motivată:

  • Ca limitările libertății religioase să fie implementate prin lege (n.n. a Parlamentului), nu prin acte juridice inferioare; aceasta este, de fapt, o obligație legală tocmai pentru ca măsurile restrictive să nu fie luate cu ușile închise și cu participarea unor actori selectați politic, ci într-un cadru formal de dialog care, în orice democrație, este Parlamentul;
  • Statele să se asigure că limitările în domeniul religios sunt însoțite de ghiduri emise de autoritățile responsabile, ghiduri adresate deopotrivă autorităților care implementează restricțiile (ex. poliție, jandarmerie etc.) și celor afectați de restricții (cetățenilor de toate credințele);
  • Statele să se asigure că atât indivizii, cât și comunitățile religioase (deci parohii, congregații etc., nu doar conducerea cultelor religioase) au la îndemână instrumente legale de a contesta deciziile autorităților;
  • Statele să se asigure că organizațiile religioase (deci nu doar cele 18 culte recunoscute) mai noi sau cu membri puțini sunt tratate egal cu cultele tradiționale și au parte de protecție egală;
  • Se va evita senzaționalizarea atunci când comunitățile religioase se opun sau sunt reticente la acceptarea măsurilor anti-pandemice (ex. vaccinarea). Vina nu este a comunității religioase în sine, ci în cele mai multe cazuri a unor persoane particulare;
  • Să se asigure că autoritățile cu atribuții de monitorizare a respectării restricțiilor în cazul lăcașurilor de cult (poliție, jandarmerie etc.) sunt familiarizate cu exigențele libertății religioase și că țin cont de specificul religios/ liturgic al fiecărei comunități în parte;
  • Să gândească politici publice specifice pentru categoriile sociale aflate în contexte precare, în special ca statele să fie preocupate de modalitatea în care este afectată libertatea religioasă în cazul femeilor care provin din familii violente și să propună soluții în acest sens;
  • Să înființeze canale de comunicare permanente, inclusiv la nivel regional și local, tocmai pentru că deciziile luate în birourile de la București, chiar minunate dacă ar fi, nu sunt neapărat consonante cu particularitățile locale etc.

Abia implementarea măcar parțială a acestor măsuri ar fi demonstrat empatia autorităților față de viața religioasă și mai ales asumarea mandatului garantării libertății religioase, chiar și în contextul pandemic. Această empatie tradusă în politici publice concrete precum cele de mai sus, ar fi pregătit terenul pentru un sprijin mai accentuat din partea Bisericii față de campania de vaccinare.

Astfel, la acest moment nu Biserica este o frână în procesul vaccinării, ci mai degrabă modalitatea de raportare a statului la cultele religioase în general. Recomandările internaționale în domeniul libertății religioase nu exclud ca statele să solicite sprijinul cultelor pentru campaniile de vaccinare mai ales într-un context de criză cum este cel de acum. Însă, accentul cade total opus față de logica românească unde cultele religioase au fost puse în fața faptului împlinit încă din decembrie 2020, când, cu mult înainte ca vaccinul să fie disponibil populației, Guvernul anunța în urma unei consultări cu ușile închise, fără agendă clară și simultan cu negocierea bugetului pentru culte pe anul 2021, că s-a obținut acceptul cultelor religioase pentru promovarea campaniei de vaccinare. Ulterior, o broșură a Ministerului Sănătății, document care era deja public (sic!) a fost înaintată conducerii cultelor religioase, iar de acolo a fost distribuită către preoți. Cu alte cuvinte, în ochii statului, Biserica a trecut de la statutul de liability pandemic la cel de asset sau chiar partener strategic.

Prin acest demers, cultele au fost invitate să-și cedeze legitimitatea socială pentru succesul vaccinării și nu să fie parteneri democratici (policy facilitators) cu ajutorul cărora statul să se asigure că vaccinul este distribuit fără discriminare, cu prioritate în cazul persoanelor aflate în nevoie speciale. Deci, s-a optat pentru instrumentalizarea politică a Bisericii, nu pentru parteneriat social. Pentru punerea Bisericii în slujba statului, nu în slujba poporului vulnerabil.

 

Politics versus policies

Ignorarea recomandărilor emise de OSCE încă de acum un an vine după ignorarea altor recomandări mai vechi emise de Departamentul de Stat al SUA și care vizează statul, nu Biserica. În termeni concreți, reforma administrativă pe care au făcut-o deja majoritatea statelor nord-atlantice (peste 35) constă în înființarea mandatului de reprezentant național pentru promovarea libertății religioase, sub forma unui hub guvernamental care monitorizează, propune și implementează politicile publice în domeniul religios în funcție de angajamentele democratice ale guvernului și care este separat de ordonatorii de credite în domeniul vieții religioase. Logica occidentală e aceea că se trece de la sectorizarea guvernării (o pluralitate de instituții se ocupă de mici segmente ale vieții religioase) la o guvernare transversală în care sunt colectate părticelele de raportare a statului la Biserică în politici publice coerente. Cu alte cuvinte, separația dintre bani și putere, separația dintre policies (politici publice) și politics (relații de putere politică), dintre expertiză și birocrație, dintre comunicare și negociere, separații specifice liberalismului politic contemporan.

Aceste recomandări ignorate la noi, precum și multe alte resurse gratuite (ONU, UE, Departamentul de Stat al SUA), nu sunt altceva decât soluții democratice pentru ca o societate să se poată replia în contexte de criză pentru a se concentra pe realizarea unui bine comun.

Premierul Florin Cîțu a înțeles încă din primele zile ale mandatului nevoia de reprezentare națională pentru combaterea antisemitismului. Excelent. Ar fi fost, însă, la fel de utilă, mai ales în contextul limitării stângace a libertății religioase în pandemie să facă același gest și pentru libertatea religioasă. Numai și simplul fapt că după un an de chinuială administrativ-politică a vieții religioase, atenția guvernului s-ar fi îndreptat în mod serios și către acest subiect, ar fi fost un bun început pentru ca Biserica în profunzimea ei să nu se mai simtă trimisă la periferia binelui comun al societății. Să simtă realmente empatia statului în ciuda absenței totale din programul de guvernare a vreunei referiri la culte sau libertate religioasă.

 

De ce așa-zisul dialog stat-culte nu are efecte directe la nivelul (micro-) comunităților religioase?

Pentru că Biserica nu este unitate militară, iar mesajele acceptate la vârful ierarhiei nu se propagă automat în profunzimea comunităților religioase, care sunt organisme vii cu dinamici sociale și culturale dintre cele mai diverse. Creștinii tind să asume drepturile și libertățile individuale în termeni personaliști, nu globaliști. Ei prețuiesc libertatea religioasă în măsura în care pune în evidență vocația spirituală (freedom to worship). În acest caz, statului liberal îi revine datoria să protejeze libertatea religioasă împotriva agresiunilor statului însuși, la fel cum în domeniul economic statul liberal trebuie să protejeze micile afaceri împotriva monopolului marilor corporații (legislație antitrust).

Instabilitatea structurală a libertăților individuale a fost de-a lungul istoriei confirmată de natura pervertită a regimurilor totalitare sau de clientelismul specific oligarhiilor cu fațetă democratică. A dus în gândirea socială catolică la alianța dintre demnitatea umană ca valoare meta-constituțională, respectiv drepturi și libertăți cetățenești, dând formă creștin-democrației. Cetățeanul gândit în liberalismul politic ca o sumă de drepturi și libertăți este dublat de calitatea de persoană înzestrată cu spiritualitate, sentimente și ipostaza de „icoană a lui Dumnezeu”, concepte acum secularizate sub forma „demnității umane”.

Pentru credincioși, Biserica este o oază de libertate civică și mai accentuat accesată în contexte sociale și emoționale dificile. Oamenii caută în Biserică acel confort spiritual și civic pe care nu-l (mai) găsesc în societatea seculară sau în raport cu statul birocratic și-l identifică cu demnitatea umană. Însă, statul nu a livrat empatie cu credincioșii în timpul pandemiei, ci valuri de restricții formulate birocratic și pe un ton bățos, supra-reglementarea pelerinajelor, monitorizarea agresivă și disproporționată a lăcașurilor de cult, a ignorat decizia Curții de Apel București din 14 decembrie 2020, care prin principiile enunțate răstoarnă întreaga logică de raportare a statului de fenomenul religios în timpul pandemiei și în plus o premieră: pentru prima dată după 1990 absența totală a vreunei mențiuni legată de culte, viață religioasă sau libertate religioasă din programul de guvernare. Mai mult decât atât, până la solicitarea scrisă a Patriarhului Daniel din ianuarie 2021, nici măcar nu s-a revizuit protocolul de înhumare a decedaților de Covid, temă care este legată nu doar de libertatea religioasă, ci chiar de demnitatea umană, garantată explicit în chiar articolul 1 al Constituției României.

Timp de un an, clerul, adică vehiculul principal în sarcina căruia se pune acum succesul vaccinării, nu a avut ce livra credincioșilor în timpul pandemiei: nici explicații coerente pentru restricțiile nelegale, nici acces in spitale pentru asistență spirituală și nici măcar vreo modalitate rațională de a alina durerea familiilor decedaților de Covid înhumați în ritmul unui protocol care nu ținea cont de demnitatea umană.

Tocmai în acest context, statul a început să curteze Biserica pentru a-i obține disponibilitatea pentru campania de vaccinare. Apoi, simularea dialogului stat-culte printr-un format ad-hoc și neinstituționalizat (fără agendă publică și listă de participanți, puternic politizat și deloc transparent) nu doar că nu ajută campania de vaccinare, dar contribuie la menținerea unei atmosfere de troc: „Liber la Paști” contra susținerii vaccinării, troc din ce în ce mai denunțat de preoți în spațiul digital.

Ce ar fi trebuit să facă statul pentru a obține sprijinul real al Bisericii?

Soluțiile sunt cuprinse în standardele și recomandările internaționale privind libertatea religioasă, însă accesarea lor necesită voință politică, expertiză interdisciplinară și, mai mult decât atât, curajul de a face mai puțină politică (politics) și mai multe politici publice (policies), prin:

  • mutarea accentului de pe instrumentalizarea politică a Bisericii către sprijinirea organizațiilor religioase în efortul de a-și intensifica activitatea misionară la nivel comunitar,
  • mutarea accentului de pe „dialogul” cu cei câțiva reprezentanți ai cultelor pe dialogul și comunicarea publică direct cu preoții și credincioșii prin politici publice,
  • mutarea responsabilității comunicării vaccinării de pe umerii liderilor de cult către umerii guvernamentali;
  • redefinirea conceptuală a relației cu viața religioasă în care Biserica trebuie să fie asset democratic în lupta împotriva pandemiei, nu liability așa cum a fost prezentată până acum.

Un stat democratic nu trebuie să împrumute imaginea sau/și autoritatea reprezentanților cultelor. El trebuie să împrumute de la Biserici cunoașterea socială pe care acestea o au în mod natural prin prezența lor la nivel micro-comunitar. Statul nu trebuie să ceară cultelor sprijinul, ci expertiza pe care acestea o au. Nu să se folosească legitimitatea publică a Bisericii, ci de discernământul ei social. În fapt, nu cultele se vaccinează, ci persoanele de diverse credințe religioase.

 

Cătălin Raiu este membru al panelului de experți pe libertate religioasă la OSCE.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Blog