Religie şi laicitate în spatiul public francez

Back to Blog
Religie şi laicitate în spatiul public francez
Posted by: Vasile Creţu Comments: 0

VII.1. PRELIMINARII

În ultimele decenii, societatea franceză pare din ce în ce mai mult marcată de individualism. Fie că vorbim despre individualism ca formă de plasare a individului în centrul preocupărilor, fie că vorbim despre individualism ca manifestare a interesului personal drept criteriu ultim , trebuie avut în vedere faptul că „viaţa comună este imposibilă dacă nu există interese colective, superioare celor strict personale.”
În Franţa, deşi religia este departe de a dispărea, este supusă, fără voia ei, unor transformări ce vizează, în principal, dezinstituţionalizarea , întrucât omul modern îşi doreşte a fi din ce în ce mai mult „stăpânul propriei conduite” . Care sunt factorii individualizării? Potrivit unor analize recente, în favoarea autonomizării indivizilor pledează tipul de morală personală, cariera profesională, tipul de relaţii de familie, autojustificarea sau, cel mai adesea, aspiraţiile personale şi interesul personal . La nivel religios, individualizarea conduce adesea către o afirmaţie de tipul „am o relaţie directă şi personală cu divinitatea, deci nu am nevoie de o religie instituţională sau de învăţământ religios; eu sunt propriul meu ghid spiritual!”.
Religia de tip bricolaj a omului modern, sincretismul religios, detaşarea aproape completă de orice tradiţie, negocierea relaţiei cu instituţia bisericească, indiferentismul şi autonomizarea tuturor sectoarelor vieţii constituie elemente fundamentale ale lumii în care trăiesc cetăţenii francezi de azi.
O analiză pertinentă a evoluţiei fenomenului religios contemporan în Franţa trebuie să ţină seama de mai mulţi indicatori, printre care: sondaje şi statistici sociologice recente, raportul dintre Biserică şi stat, istoria învăţământului laic, studierea faptelor şi evenimentelor religioase în şcolile publice în absenţa educaţiei religioase de tip confesional.

VII.2. IDENTITĂŢI RELIGIOASE ŞI CONSIDERAŢII SOCIOLOGICE ACTUALE

În principiu, statul francez interzice întrebările cu caracter religios din recensămintele legale, care sunt obligatorii, astfel încât datele din acest domeniu sunt oferite doar de instituţii neoficiale. Conform IFOP (Institutul Francez de Opinie Publică), în anul 2007 apartenenţa religioasă a francezilor se prezenta astfel : 64% catolici, 27% fără religie, 3% musulmani, 2,1% protestanţi şi 0,6% evrei . Tot în 2007, Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii a dat publicităţii rezultatele sondajului International Religious Freedom Report care prezintă estimări diferite în privinţa apartenenţei religioase a populaţiei franceze, în număr total de 63,71 milioane de locuitori, după cum urmează: 51% catolici, 31% fără religie, între 8 şi 10% musulmani, 3 % protestanţi, 1% evrei, 1% budişti, între 3 şi 5% de alte religii sau confesiuni .
În anul 2011, în Franţa există 45 000 de biserici romano-catolice, 3 000 de biserici protestante (dintre care 1 800 luterane), 2 400 de lăcaşuri de cult musulmane (dintre care 1 800 camere sau săli de rugăciune), 280 sinagogi şi 150 pagode sau săli de meditaţie budiste .
Deşi, în Franţa, catolicismul încă reprezintă una dintre coordonatele puternice în definirea identităţii naţionale, sunt specialişti care cred că, urmând trendul deja existent în Europa, importanţa religiei în viaţa omului se va estompa până la dispariţie. Conform estimărilor realizate de sociologul francez Claude Dargent, evoluţia ultimelor trei decenii este de-a dreptul dramatică . În anul 1981, 70% dintre francezi erau catolici declaraţi. În 1999, numărul lor a scăzut la 53%, iar în anul 2008 la 42%. Situaţia este şi mai gravă în rândul tinerilor: pentru categoria de vârstă 18-29 ani, 54% se declarau catolici în 1981, 43% în 1999 şi 23% în 2008. Tabelul de mai jos vorbeşte de la sine :

1981 1990 1999 2008
Catolici practicanţi în mod regulat 17% 15% 10% 9%
Catolici practicanţi în mod neregulat 12% 14% 12% 10%
Catolici nepracticanţi 41% 28% 31% 23%
Altă religie/confesiune 3% 4% 5% 8%
Fără apartenenţă declarată 18% 29% 30% 33%
Atei convinşi 9% 10% 12% 17%

Doar 9% dintre catolicii adulţi francezi şi 3% dintre tineri participă cel puţin o dată pe lună la mesa catolică sau la un serviciu religios echivalent ca importanţă în cadrul celorlalte religii. De altfel, raportarea strictă la Biserica Catolică ar genera rezultate şi mai alarmante, întrucât se pare că cei mai activi din punct de vedere religios (şi automat cei care fac să crească cotele în statistici) sunt fie musulmanii, fie catolicii de altă cetăţenie decât cea franceză, rezidenţi străini în Franţa. Cel mai adesea, datorită complexităţii unei interpretări relevante, statisticile nu iau în calcul decât sporadic pe rezidenţii străini, aparţinători ai unei alte religii decât catolicismul .
Paradoxal, scăderea frecvenţei la mesa catolică nu implică şi reducerea preocupărilor şi a credinţelor religioase. Aceasta arată că indivizii încep a-şi fabrica din ce în ce mai des o „religie surogat” potrivit propriilor necesităţi, care nu exclude noţiunile de „păcat”, „viaţă de după moarte”, „infern” şi „paradis”, dar care caută să adapteze discursul religios unor cerinţe imediate, menite cel mai adesea să le asigure adepţilor confortul psihic şi „siguranţa moştenirii paradisului” dincolo de trecerea din această viaţă .
Pe teritoriul Franţei, teoria „secularizării ireversibile” nu se aplică deocamdată. Cel puţin nu la nivelul tinerilor, acolo unde putem observa o tranziţie şi o reconstrucţie a fenomenului religios, mai ales prin respingerea formelor religioase instituţionale şi orientarea către forme „personale” de religiozitate, fenomen care trimite mai degrabă către „credinţă fără apartenenţă”, idee promovată de către cercetătoarea britanică Grace Davie . Aceasta explică situaţia actuală din Europa privind rata ridicată a celor cu o credinţă religioasă personală şi rata scăzută a celor care merg la biserică prin ceea ce ea numeşte „credinţă fără apartenenţă”. Însă, la fel de bine, există şi reversul, adică „apartenenţă fără credinţă”, despre care vorbeşte Danièle Hervieu-Léger, subliniind că, în întreaga Europă, există şi situaţii în care se manifestă o puternică apartenenţă confesională, dar în acelaşi timp o credinţă şi o participare scăzută la slujbele Bisericii .
Reprezentantă de seamă a sociologiei religiei în Europa, Danièle Hervieu-Léger subliniază relaţia dintre identitatea religioasă profundă şi memoria religioasă comunitară – alianţa fiind ceea ce compune vectorul unei civilizaţii. Modernitatea târzie aduce o ruptură în lanţul memoriei, transmis odinioară în mod vizual şi oral între generaţii. Religia este în mişcare pe plan urban, civic, demografic, dar şi virtual, prin intermediul internetului. Memoria comunitară se fragmentează în ritmuri solidare cu descompunerea familiei clasice, în care lecţiile fundamentale de responsabilitate existenţială şi maturitate psihologică erau predate în relaţia nemijlocită părinţi-copii. Reperele clasice ale comportamentului creştin (cateheza, spovedania, împărtăşania, liturghia duminicală, lectura biblică) sunt dislocate precum fragmentele uriaşe de gheaţă dintr-o imensă calotă de la Polul Nord, populată cu pinguini dezorientaţi .
Declinul valorilor familiei şi îndepărtarea acută de rădăcinile mistice ale creştinismului deschid drumul către nivelarea diferenţelor normative între vechile paradigme ale Bisericilor occidentale (catolicism, luteranism, calvinism etc.). Presate de islam, există numeroase insule creştine care se scufundă în anonimat. Danièle Hervieu-Léger numea acest fenomen „exculturare” : europenii – din raţiuni ideologice de tip revoluţie democratică radicală sau prin efectul de bumerang al consumismului – par dispuşi la sacrificarea memoriei lor religioase: civilizaţia creştină. Explicaţia pe care autoarea studiului o dă acestui neologism – „exculturare” – este bazată pe observaţia următoare: în postmodernitate, religia nu mai este trăită ca o practică cotidiană, ci mai degrabă ca o matrice culturală, un cadru de memorie religioasă în care se produce o „impregnare” catolică suficient de puternică pentru a fi încă vizibilă în spaţiul public.
Aşadar, exculturarea ce se manifestă în prezent introduce o nouă modalitate de a concepe raportul dintre catolicism şi modernitate, în sensul că impregnarea religioasă subzistă, dar catolicismul nu mai constituie fondul cultural „tare”, liantul structurant al societăţii – a se vedea cifrele sondajelor prezentate anterior cu privire la identitatea catolică. Logica exculturării se manifestă, în opinia lui Danièle Hervieu-Leger, în trei mari direcţii:
a) cultura religioasă a fost expulzată în spaţiul privat, inclusiv prin faptul că părinţii sunt de părere că educaţia religioasă nu trebuie influenţată de matricea catolică;
b) instituţiile catolice au fost marginalizate, într-o societate devenită în întregime pluralistă şi profund democratică – a se vedea ignorarea aproape totală a opiniei Bisericii Catolice în chestiuni legate de etică;
c) „dizolvarea” valorilor catolice fundamentale în cadrul altor „valori” ale societăţii şi existenţa unui „ecumenism al valorilor”, ceea ce explică faptul că Biserica Catolică nu mai este percepută de credincioşi ca fiind deţinătoarea absolută a adevărului .
Astăzi, în Franţa, se constată că rarefierea prezenţei la slujba de duminică a dus la o drastică reorganizare a parohiilor, dar şi la noi forme de prezenţă a faptului religios, cum ar fi, de exemplu, reuniuni lunare sau trimestriale ale credincioşilor lipsiţi de preot în sălile de festivităţi ale primăriilor (mai ales în mediul rural, cel mai afectat de schimbările aduse de modernitatea religioasă). Unele ceremonii de instalare a episcopilor au loc în sălile de sport ale diferitelor cartiere „sensibile” de la periferia marilor oraşe, ca semn al „prezenţei” catolice. Asistăm, aşadar, în cazul catolicismului francez (şi în parte, a celui din ţările occidentale avansate) la redistribuirea şi redefinirea patrimoniului de mântuire („symbolic goods – les biens du salut” ), care nu trebuie confundat cu practica religioasă. Pe de altă parte, se observă tendinţa catolicilor francezi de a dialoga cât mai mult cu celălalt, deschiderea către dialogul ecumenic şi implicarea socială, viaţa asociativă, dorinţa de a avea o mai bună vizibilitatea liturgică a femeilor etc. – un proces în plină evoluţie, a cărui direcţie e dificil de intuit .
Pornind de la aceste schimbări, este lesne de înţeles că şi educaţia religioasă în sine are de suferit de pe urma acestor transformări. Adesea aflat sub presiunea unei laicităţi accentuate sau chiar militante, educaţia religioasă din şcoli este „victima”, pe de o parte, a unei delimitări stricte laic-religios, iar pe de altă parte, este victima unei delimitări stricte public-privat.
Unul dintre domeniile de referinţă ale manifestării tensiunilor dintre modernitate şi religie este şcoala. Practica europeană din domeniu a arătat că, în linii generale, relaţiile stabilite între religie şi educaţie sunt dependente de două variabile: prima dintre ele ţine de modul în care statul defineşte interesul educativ al culturii religioase în şcoli, iar cea de-a doua, de tradiţiile istorice stabilite între instituţiile religioase şi Stat.

 

VII.3. RAPORTUL DINTRE BISERICĂ ŞI STAT ÎN TRECUT ŞI ÎN PREZENT. LAICITATE ŞI SECULARIZARE

Modelul educaţional francez este moştenirea directă a doctrinei Revoluţiei de la 1789, exprimată în dorinţa de scoatere a religiei în afara spaţiului public, de separare a puterii spirituale de cea a statului.
Atunci când vorbim despre educaţia laică franceză, trebuie spus că începuturile acestei rupturi îşi au rădăcinile în legislaţia pe care statul a adoptat-o în anul 1882 şi care este în vigoare şi astăzi, iar această separare presupune lipsa oricărui amestec a elementului religios în viaţa socială. Cele două legi promulgate de Jules Ferry (cea dintâi dată la 16 iunie 1881 – despre gratuitatea învăţământului primar, iar cea de-a doua la 28 martie 1882 – despre obligativitatea învăţământului primar) promovează obligativitatea, gratuitatea şi laicitatea învăţământului primar. Tot începând de acum, nu se mai vorbeşte despre educaţie religioasă, ci doar despre educaţie morală . Acest demers are ca finalitate consolidarea Republicii Franceze . De altfel, Ferry nu s-a ferit niciodată să afirme public opinia personală, potrivit căreia religia se află în imposibilitatea de a trata problemele lumii actuale, datorită „moralei depăşite” promovate de către Biserică, opinie care a stat la baza elaborării legilor educaţiei din 1881, respectiv 1882 . De asemenea, legea din anul 1882 a hotărât că trebuie să existe o zi liberă pentru studiu, în care unii părinţi sau omonieri (capelani) să se poată ocupa de educaţia religioasă a copiilor, în afara şcolii.

Începând din 1886, educaţia religioasă este scoasă de sub tutela Bisericii şi lăsată strict în seama laicilor. „Laicitate” şi „Republică” par, în concepţia acelei vremi, două realităţi ce se garantează, se sprijină şi se completează reciproc .

Separarea oficială a statului de Biserică a fost proclamată în mod concret prin legea din 9 decembrie 1905. Deşi această lege a generat pierderi imense pentru Biserica Catolică, ea nu se aplică în trei departamente din Estul Franţei, departamente care erau sub ocupaţie germană în timpul promulgării acestui act normativ. După 1871, Împăratul Germaniei şi Vaticanul au ajuns la un acord pentru a menţine în diocezele de Strasburg şi Metz legile religioase franceze în vigoare înainte de anexare. După întoarcerea celor trei departamente la Franţa, în 1918, oamenii politici şi populaţia au dorit ca să fie respectat sistemul existent. Astfel, dreptul local din Alsace-Moselle menţine sistemul de culte „recunoscute”, sistem în totală contradicţie cu principiile legii din 1905, aici Biserica bucurându-se de susţinerea financiară a Statului prin salarizarea clericilor, dar şi de libera exploatare a patrimoniului imobiliar .

Legea din 1905 interzice orice subvenţie din partea Statului pentru activităţile culturale. Ulterior, se vor găsi din ce în ce mai multe portiţe pentru a scăpa de această interdicţie. În general, parohiile sau episcopiile înfiinţează, pe lângă asociaţia religioasă, o asociaţie culturală conform legii din 1901, asociaţie care poate primi subvenţii din partea Statului sau a comunelor. Sunt atribuite adesea imobile sau terenuri, cu o chirie de un franc/euro pe an. În acest fel sunt acordate scutiri de impozite şi taxe, care sprijină într-un mod indirect Biserica. Aceeaşi lege a separaţiei dintre stat şi Biserică din 1905 reglementează faptul că toate imobilele care au aparţinut până la acel moment Bisericii sunt naţionalizate. La început, această naţionalizare a fost privită ca o crimă împotriva Bisericii, dar, în cele din urmă, acest abuz a fost convertit într-un avantaj. Biserica utilizează după nevoi imobilele, dar statul este cel care este obligat să le întreţină. Aceasta face ca, în prezent, Biserica să fie mulţumită de această soluţie, deoarece datorită secularizării din secolul nostru, ea nu ar putea acoperi cheltuielile legate de întreţinerea şi renovarea Bisericilor .
Principiul liberului exerciţiu al cultului, care reiese din principiul libertăţii de conştiinţă, pune în sarcina statului obligaţii pozitive chiar într-un regim de separaţie. Statul trebuie să dea fiecăruia posibilitatea de a participa la ceremoniile cultului său şi de a se instrui în credinţele proprii religiei pe care a ales-o. O nouă concepţie a rolului statului are astăzi mulţi adepţi în Franţa. Este vorba despre o laicitate pozitivă, care presupune intervenţii frecvente din partea statului pentru a fi realizate peste tot condiţiile concrete care să permită exercitarea cultului, respectându-se fiecare religie. Principiul laicităţii pozitive, care se dezvoltă astăzi în Franţa, implică faptul că statul se angajează să creeze pentru fiecare persoană mijloacele de exersare a religiei pentru care optează. Dacă individul locuieşte într-o instituţie a statului şi nu poate părăsi acea instituţie pentru a-şi exersa cultul în exterior, el trebuie să-şi poată îndeplini obligaţiile sale religioase în interior, statul asigurând această asistenţă. Egalitatea dintre religii implică faptul că nu există religie de stat sau religie dominantă, religie „oficială” sau culte recunoscute. Nicio religie nu are un statut public, ea fiind considerată ca aparţinând domeniului privat şi astfel e supusă dreptului privat .

Punctul culminant al disputei dintre stat şi Biserică va îmbrăca o forma canonică. Astfel, prin canonul 1374 al Codului de Drept Canonic din 1917, Biserica va interzice frecventarea şcolilor publice mixte sau necatolice, copiilor credincioşilor catolici. În cele din urmă, autoritatea eclezială a reuşit să elaboreze un program coerent, în anii 1920-1921, propunând în schimb o „separare cordială” care a dus la reluarea legăturilor diplomatice între Franţa şi Vatican.

Următoarele propuneri legislative (a se vedea legile din perioada 1940-1943), precum şi Constituţia din 27 octombrie 1946, vin să întărească şi mai mult principiul gratuităţii şi laicităţii învăţământului public, devenit un principiu dominant în societatea franceză modernă.

Articolul 2 al Constituţiei din 4 octombrie 1958 reia problema neutralităţii statului în faţa diferenţelor de origine, de rasă sau de religie dintre cetăţenii Republicii. Statul se angajează să respecte toate credinţele (şi implicit lipsa lor) pe care cineva le poate avea, atât timp cât acestea nu aduc atingere instituţiilor de stat. Ca o continuare, legea Debré (adoptată la 31 decembrie 1959) prevede că educaţia religioasă va fi păstrată în cadrul şcolilor private . Acest demers este o încercare timidă de redefinire a laicităţii franceze, din dorinţa de a găsi posibilităţi de exprimare comune pentru domenii ce altă dată erau considerate ca total opuse: public-privat, gândire-tradiţie, şcoală-religie.
Recent, legea privind separarea instituţiilor statului de cele ale Bisericii, din 9 decembrie 1905, a fost rediscutată şi reconsolidată printr-un act legislativ, promulgat de către Parlament la data de 19 mai 2011. La un secol distanţă, laicitatea franceză se păstrează ca un simbol naţional, gata să îşi facă simţită prezenţa ori de câte ori circumstanţele cer acest lucru.

 

VII.4. DOUĂ LEGI RECENTE CARE INTERZIC ÎNSEMNELE RELIGIOASE ÎN ŞCOLI ŞI ÎN SPAŢIUL PUBLIC

Legea 2004-228 din 15 martie 2004 interzice purtarea ţinutelor şi a însemnelor religioase „ostentative” în şcoli. Ea se aplică din anul şcolar 2004/2005. Potrivit acestei legi, este interzis să porţi vălul integral sau parţial (hijab, chador, khimar), kippa (tichia evreiască), cruci mari creştine (catolice, ortodoxe), turbanul (dastaar, cu care musulmanii siks îşi acoperă capul), bandana (dacă are semnificaţie de însemn religios şi acoperă capul). Pe cine priveşte legea? Interdicţiile îi vizează pe elevii din şcolile publice, chiar dacă sunt majori, întregul personal din şcoli, precum şi pe părinţii care îşi însoţesc copiii în activităţi extraşcolare. Aceste interdicţii se aplică în şcoli, colegii, licee publice şi anexele lor unde se desfăşoară activităţi şcolare (de exemplu, sălile de sport). Universităţile nu sunt vizate de această lege. Sancţiunile pot merge până la exmatriculare, dacă elevul persistă în refuzul de a-şi scoate semnul religios, chiar şi după „o discuţie prelungită cu directorul instituţiei”. Legea se aplică pe întreg teritoriul Republicii Franceze, inclusiv în teritoriile de peste mări, mai puţin în Polinezia.

Legea 2010-1192 din 12 octombrie 2010, care a intrat în vigoare la 11 aprilie 2011, depăşeşte spaţiul de învăţământ şi se extinde în întreg spaţiul public. Ea se adaugă mai vechiului act normativ privind însemnele religioase în şcoli, care datează din 2004. Potrivit noii legi, este interzis tot ce acoperă faţa: niqab (vălul islamic), burqa (veşmântul tradiţional islamic, care lasă descoperite doar mâinile), cagulele şi măştile. Excepţii fac competiţiile sportive, sărbătorile sau manifestările artistice sau tradiţionale, în special procesiunile religioase.
Această lege vizează pe toată lumea, inclusiv pe turiştii musulmani. Ea interzice purtarea vălului islamic în locurile publice, adică pe stradă, în mijloacele de transport în comun (nu în maşini particulare), pe plajă, în grădini publice, în magazine, restaurante, cafenele, bănci, gări, aeroporturi, primării, tribunale, prefecturi, spitale, muzee, biblioteci. Legea se aplică pe întreg teritoriul Republicii Franceze, inclusiv în teritoriile de peste mări. Circulara de aplicare a legii recomandă forţelor de ordine o anumită flexibilitate în apropierea locurilor de cult. Sancţiunile pentru cei care încalcă dispoziţiile acestei legi prevăd un stagiu de muncă în folosul comunităţii şi/sau o amendă maximală de 150 de euro.

 

VII.5. ALSACE-LORRAINE, O SITUAŢIE APARTE

În Franţa, patru culte se bucură de un statut special în departamentele Bas-Rhin şi Haut-Rhin (regiunea Alsacia), şi Moselle (regiunea Lorena) , statut juridic aflat în vigoare înainte de introducerea în dreptul francez a legii din 9 decembrie 1905, privind separaţia dintre Biserică şi stat. Acest statut special face distincţia între cultele recunoscute şi cultele nerecunoscute. Cele patru culte/religii recunoscute sunt: Cultul Catolic, Biserica Luterană a conferinţei de Augsburg, Biserica Reformată şi religia iudaică. Numirea episcopilor catolici, ca şi a conducătorilor cultelor recunoscute, nu se face decât cu aprobarea guvernului francez, iar acest personal de cult beneficiază de tratament special constând în avantaje materiale . Religia musulmană, cultul ortodox şi cel protestant neataşat la cel recunoscut, precum şi diversele secte sau denominaţiuni religioase nu sunt recunoscute. Decretul din 18 martie 1959 subordonează în principiu exercitarea acestor religii/culte unei autorizări, dar de fapt textul nu a fost aplicat. Credincioşii acestor religii/culte se organizează în asociaţii, care dobândesc personalitate juridică şi capacitate juridică, prin înscrierea la grefierul tribunalului competent pentru sediul lor. După decizia Consiliului de stat din 4 iulie 1980, autoritatea administrativă nu se poate opune înscrierii unei asociaţii religioase pentru motive străine exigenţelor de ordine publică .

Până astăzi, în cele trei departamente din Estul Franţei care se guvernează după o legislaţie locală, educaţia religioasă în şcoli se desfăşoară în linii generale conform regulamentului în vigoare existent înainte de 1871. În şcolile publice primare sau secundare, educaţia religioasă este integrată în ansamblul de materii existent în programele generale. Baza juridică a statutului învăţământului şcolar în provinciile Alsacia şi Lorena este legea Falloux din 15 martie 1850, completată printr-o serie de acte normative germane şi franceze, apărute în perioada 1850-1918 . Conform legii Falloux, în toate şcolile primare din aceste două provincii se predă o oră de educaţie religioasă catolică, pe săptămână . Astăzi, ora de religie are un caracter obligatoriu şi confesional, elevii optând pentru cultul catolic, luteran, calvin sau religia iudaică. Profesorii de religie sunt remuneraţi de către Stat. Familiile îşi păstrează libertatea de a decide înscrierea copiilor la aceste cursuri. Totuşi, în aceste două provincii franceze, cererile de dispensă la liceu reprezintă 4/5 (adică 80%) din totalul elevilor, iar în ciclul primar ele reprezintă 1/3 (adică 33%) din totalul elevilor . Nota obţinută la religie nu este luată în calcul la stabilirea mediei finale a elevilor. În restul Franţei, religia nu se predă în şcolile publice, însă miercurea elevii nu au ore, pentru a li se permite, celor care doresc, să participe la ora de religie din afara şcolii .

În universităţile de stat franceze, învăţământul se doreşte a fi „laic”. Această laicitate a condus la sfârşitul secolului al XIX-lea la o situaţie în care problemele religioase au fost încetul cu încetul eliminate din programele de studiu. Istoria Bisericii a ştiut să-şi menţină locul în facultăţile de litere, iar facultăţile de drept n-au lăsat decât un loc restrâns dreptului ecleziastic. Dreptul canonic nu este studiat decât prin intermediul Istoriei dreptului .
Fără a mai zăbovi prea mult asupra aspectelor istorice, în cele ce urmează propunem o scurtă analiză despre modul în care educaţia religioasă în şcolile publice franceze se articulează sau nu pe diversele cerinţe ale societăţii moderne occidentale actuale.

VII.6. EDUCAŢIE ÎN SPIRITUL DREPTURILOR OMULUI

A considera educaţia oferită pe principiul respectării drepturilor omului ca fiind o chestiune rezolvată (sau cel puţin aproape de a fi rezolvată) pe teritoriul Franţei, pare tot atât de îndepărtat de adevăr precum a afirma caracterul rezolutiv absolut al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în faţa multitudinii de nevoi pe care complexitatea persoanei umane le presupune. Cel mai adesea, a inventa nevoi, dorinţe sau aspiraţii care nu corespund în mod autentic universalului din persoana umană şi a le trece în rândul „drepturilor omului”, nu reprezintă nimic altceva decât o gravă eroare de interpretare .
Cât priveşte raportul dintre educaţia religioasă şi drepturile omului, punctul de plecare îl reprezintă primul paragraf al articolului 9 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor” , însă aceasta nu presupune obligativitatea din partea statului de a asigura un învăţământ religios, în conformitate cu cerinţele părinţilor . Statul trebuie doar să asigure un învăţământ pluralist, accesibil tuturor ce împărtăşesc o convingere religioasă, indiferent de ce tip ar fi ea .
La prima vedere, se poate spune că modelul separaţionist se referă la separarea statului de Biserică, la neutralitatea statului în problemele religioase, independenţa, autonomia şi tratarea diferitelor credinţe cu imparţialitate, poziţia neprivilegiată a comunităţilor religioase în raport cu alte asociaţii organizate după o legislaţie privată şi interzicerea participării directe a Bisericii sau a comunităţilor religioase la viaţa publică . Această atitudine poate fi tradusă, la nivelul societăţii franceze, prin lipsa unor politici consistente din partea statului pentru încurajarea educaţiei de tip religios. Mai degrabă, ceea ce se propune este de fapt un curs de istorie a religiilor sau un curs despre faptele religioase. Ce presupune acest tip de abordare? Care sunt de fapt limitele unui astfel de învăţământ? Cum se reflectă învăţământul religios francez la nivelul societăţii pluraliste, multiculturale şi cosmopolite actuale? În ce fel o abordare strict istorică a discursului religios poate reglementa raporturile adesea tensionate între o societate majoritar catolică şi un islam în continuă dezvoltare? Putem vorbi astăzi despre educaţie religioasă fără a presupune şi o latură practică a acestuia? Iată numai câteva dintre întrebările ce frământă comunitatea academică franceză a secolului XXI, în căutarea unui echilibru pe axa cultură – religie – societate.

VII.7. EDUCAŢIA PUBLICĂ ŞI FAPTELE CU CARACTER RELIGIOS

Cercetările actuale relevă faptul că educaţia franceză nu a înţeles încă pe deplin riscurile care rezultă din lipsa unei distincţii clare între religia – obiect de învăţământ – şi religia – factor de cultură . A învăţa despre rolul faptelor cu caracter religios, într-un cadru laic, devine posibil numai atunci când discursul cu temă religioasă nu face nicio referire la istoria sfântă, ci face referire strictă la caracterul istoric al diverselor evenimente încărcate de semnificaţii religioase.

Ce anume se înţelege prin „fapt religios”? Cel mai adesea, această sintagmă face apel la ceva ce poate fi verificat şi demonstrat. În traducere, „a învăţa despre faptele religioase” ar însemna „a prezenta religiile de o manieră obiectivă.” Este oare aceasta o definiţie corectă şi mai ales completă? Filosoful Régis Debray recunoaşte că expresia propusă nu caută altceva decât a fi cât mai neutră şi că a vorbi despre „faptele religioase” nu este altceva decât, pe de o parte, „o bună mişcare diplomatică” pentru evitarea disputelor între religioşi şi antireligioşi, iar, pe de altă parte, între adepţii diverselor sisteme filosofice şi religioase .

Punctul de plecare în validarea acestei perspective asupra evenimentelor religioase de-a lungul istoriei îl poate reprezenta gândirea lui Marcel Mauss, care, într-una din operele sale, afirma că „de fapt, nu există Religie; există doar fapte cu caracter religios, integrate mai mult sau mai puţin în cadrul unor sisteme pe care le numim religii, care au o existenţă istorică definită, cu un cadru spaţial şi temporal bine determinat” . Pericolul vine din imposibilitatea de a oferi un răspuns exact în ceea ce priveşte raporturile dintre religie şi societate. A „fabrica” un concept despre religie care să poată fi adaptat la toate aparenţele sincronice şi diacronice ale fenomenului înseamnă, înainte de toate, a adapta percepţia religioasă în funcţie de sistemul dominant al fiecărei epoci. Altfel spus, religia ar trebui să fie „un fapt social total” care să implice toţi factorii sociali, juridici, economici, estetici sau morfologici . Acelaşi tip de gândire poate fi regăsit şi la alţi autori, precum Emile Durkheim sau Max Weber .

 

VII.8. CÂTEVA REPERE PEDAGOGICE

Educaţia religioasă franceză se plasează astăzi la întretăierea dintre diferite câmpuri educaţionale. Înainte de apariţia raportului filosofului Régis Debray (raport publicat la cererea ministrului Educaţiei, Jack Lang, în 2002), educaţia religioasă era plasată strict în rândul disciplinelor existenţialiste, fiind promovată prin intermediul istoriei sau al geografiei. După apariţia raportului anterior menţionat, educaţia religioasă a fost plasată în rândul materiilor ce trebuie predate cu precădere în cadrul învăţământului primar, iar pentru gimnaziu şi liceu educaţia religioasă a trecut în sfera disciplinelor apropiate cu literatura, limbile străine, artele, filosofia, ştiinţele sociologice sau economice.

O scurtă analiză a programelor şcolare sau mai bine zis a documentelor de acompaniere a procesului de învăţământ (după noua denumire, mai puţin formală), pentru istorie, geografie şi cultură civică, relevă faptul că în ceea ce priveşte elementele religioase prezente la nivelul învăţământului primar, competenţele sunt centrate pe „construirea elevului ca subiect”, pe „respectul diferenţelor” sau pe „caracterul universal al drepturilor omului” . Aceste programe prezintă o dificultate majoră prin aceea că sunt mai degrabă centrate pe o învăţare a „împreună vieţuirii” şi nu pe o identificare reală a elementelor cu caracter religios, în diversele situaţii pe care elevul le poate întâlni în viaţa de zi cu zi. Mai mult decât atât, odată ajunşi la studiul perioadei moderne, prezentarea elementelor religioase lipseşte aproape cu desăvârşire . De asemenea, se poate observa faptul că, pe de o parte, religiile monoteiste sunt avantajate în detrimentul religiilor politeiste, iar, pe de altă parte, studiul efectiv asupra diferitelor religii se reduce la o prezentare istorică a originilor .

Programele de istorie pentru gimnaziu indică o abordare diferită. Acestea propun elevilor să facă diferenţa între elementele cu caracter istoric ale unei religii şi cele ce ţin mai degrabă de participarea activă la religia respectivă prin intermediul credinţei. Diferitele teme propuse spre studiu pun în paralel referinţele de ordin istoric cu modul în care acestea au dat naştere religiilor de astăzi. Totodată, textele oferite spre studiu fac referire la „înrădăcinarea socială” a credinţelor, la actele de cultură cărora acestea le-au dat naştere şi la modul în care societatea actuală înţelege să se raporteze la diversele mişcări religioase. În perioada gimnaziului, referinţele religioase, la ora de geografie, sunt aproape inexistente. Acelaşi lucru este valabil şi pentru educaţia civică .
La liceu, programa pentru disciplina istorie se centrează pe şase momente importante. Două dintre aceste momente prezintă şi un important aspect religios: începuturile şi răspândirea creştinismului, respectiv cruciadele şi conflictele între Orient, Occident şi lumea musulmană. Alte aspecte prezente în cadrul programelor de studiu fac referire la evoluţia practicilor religioase în perioada 1850-1939 în Europa şi America de Nord sau la evoluţia credinţelor religioase după terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Ca un fapt evident, programa de istorie dedicată liceului privilegiază în mod evident creştinismul în detrimentul celorlalte două religii monoteiste.
În ceea ce priveşte geografia, trebuie spus că prezenţa elementelor religioase în programa de studiu pentru liceu este la fel de precară ca şi în cea pentru perioada gimnaziului. Totuşi, se poate observa o creştere a ponderii elementelor religioase în cadrul programelor pentru cultura civică. Finalitatea este ca tinerii să îşi asume identitatea, apartenenţa la un anume trecut istoric sau aderarea la un grup ce prezintă un anumit tip de credinţe religioase.
Programele de bacalaureat profesional propun, pe parcursul anului terminal, analiza celor trei mari religii monoteiste, după anul 1850, şi analiza modului în care s-au schimbat raporturile între religie şi societate în perioada modernă. Pe de altă parte, pe filiera tehnologică, în primul an de studiu la nivel profesional nu se aminteşte nici măcar în trecere de faptele religioase. Singura referinţă, deloc explicită, o putem regăsi doar în ceea ce priveşte afirmaţiile cu privire la „laicitate” şi rolul ei atât de important pentru societatea franceză a timpurilor noastre.
În ceea ce priveşte prezenţa faptelor religioase în programele de literatură, remarcăm din nou faptul că religia nu constituie decât un mijloc de atingere a scopului de „stăpânire a diferitelor forme de discurs” şi mai puţin un obiect de studiu în sine. În programele de liceu, termenii „religie” sau „religios” nici măcar nu îşi găsesc locul .

Programele de învăţământ pentru domeniul artistic, cele pentru limbi străine, cele de la filosofie, cele pentru ştiinţele sociale şi economice nu fac nicio referire cu privire la elementele religioase. Cel mai adesea, trimiterile sunt doar de ordin formal şi nu caută în niciun fel să ofere motivaţii pentru depăşirea rolului informativ sau deschiderea spre formativ.
După această analiză, se impun câteva concluzii cu privire la conţinutul programelor de studiu:

• învăţământul francez consacră o singură oră pe săptămână pentru fiecare dintre aceste discipline, ceea ce face imposibil un studiu serios al elementelor religioase, prezente chiar şi pasager în diversele programe de studiu;
• nu trebuie trecută cu vederea lipsa aproape totală a referirilor la credinţele provenite din spaţiul asiatic, care însă poate fi explicată măcar în parte prin lipsa unor referinţe consistente la istoria, geografia sau morala asiatică;
• creştinismul nu are parte de o prezentare detaliată a diverselor sale ramuri, a evenimentelor şi a personalităţilor din timpurile moderne;
• analiza faptelor religioase se face de o manieră discontinuă şi, cel mai adesea, reduce religiile la perioadele de început, fără însă a mai face şi corelaţiile necesare asupra evoluţiilor pe care acestea, fiecare în parte, le-au avut în timp şi spaţiu, fără a prezenta situaţia actuală şi modul în care aceste religii interacţionează într-o Europă din ce în ce mai eterogenă. Lacunele nu vizează dimensiunea culturală, ci mai degrabă lipsa unei înţelegeri profunde a lumii de astăzi.

 

VII.9. FINALITĂŢILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI – PENTRU SAU PRIN FAPTELE RELIGIOASE?

Care este finalitatea urmărită prin predarea unui „fapt religios”? Analizând documentele elaborate în decursul timpului, deducem că „educaţia religioasă” franceză se centrează pe mai multe aspecte.
În primul rând, cunoaşterea religiosului ajută la înţelegerea patrimoniului. Cultura nu se rezumă doar la fapte cu caracter profan sau la evenimente lipsite de orice dimensiune sacră. O cultură generală solidă presupune şi asimilarea unor cunoştinţe despre evenimente cu caracter religios, petrecute în diferite zone ale globului, în diverse perioade de timp.
O a doua finalitate este înţelegerea lumii de astăzi prin raportarea la sacru. Este imposibil de gândit că între preocupările unui elev nu se regăsesc şi temele de ordin religios. A lăsa numai pe seama vârstei adulte căutarea de răspunsuri la întrebările legate de acest domeniu nu este altceva decât ignorarea unei părţi din propria existenţă şi o dovadă de minimalizare a nevoilor şi posibilităţilor de înţelegere a lumii, de care un elev le are .

În al treilea rând, iniţierea spre limbajul simbolic nu îşi poate găsi o expresie mai potrivită decât prin intermediul religiei sau al poeziei. Astfel, religia poate deveni un mijloc sau un vehicul în elaborarea unei gândiri corecte, bine instrumentate, coerente şi lipsite de tendinţe fundamentaliste .
Ca o tendinţă generală, învăţământul francez (şi implicit programele mai sus analizate) nu susţine o învăţare reală şi o aprofundare a faptelor religioase. Conţinuturile religioase existente nu ajută în condiţiile în care şcoala franceză contemporană priveşte religia mai degrabă ca pe ceva mitic, lipsit de ancorare în realitate şi care nu este altceva decât „o poveste frumoasă a unor naivi din trecut”, ce poate într-o oarecare măsură să ofere chei de interpretare pentru unele simboluri.

Ceea ce lipseşte din programele de învăţământ, dar ar putea reprezenta în mod real o soluţie pentru elaborarea unui învăţământ religios de sine stătător în cadrul curriculum-urilor şi care, în acelaşi timp, să nu aducă atingere principiului laicităţii franceze, ar fi: extinderea gamei de mituri universale dincolo de perioada antică; elaborarea unui discurs despre rolul religiei în definirea statului francez, trecerea la libertate religioasă şi la pluralism odată cu perioada modernă; reperarea la nivel local a elementelor religioase prezente în manifestările populare ale fiecărei comunităţi, în funcţie de apartenenţa geografică a elevului.

 

VII.10. MIJLOACE PEDAGOGICE DE REALIZAREA EDUCAŢIEI RELIGIOASE

Pluralismul face imperios necesară educaţia religioasă în Franţa. Din punct de vedere pedagogic, contextul cere anumite exigenţe. Astfel, cel ce predă religia este chemat mai întâi la o dublă reflecţie: prima este de ordin epistemologic, menită să precizeze în mod clar conţinuturile învăţării dar şi mijloacele de transmitere a informaţiei; a doua este de ordin deontologic, care va ţine seama mai degrabă de impactul pe care acest tip de educaţie, de învăţământ chiar, îl poate avea asupra elevului şi a familiei lui, independent de modelul cultural pe care aceasta îl susţine în mod explicit. În descrierea mijloacelor pedagogice de realizare a educaţiei religioase, ne vom folosi mai ales de lucrarea elaborată de Dominique Borne şi Jean-Paul Willaime, Enseigner les faits religieux, quels enjeux?, Paris, Armand Colin, 2007.

În problematica mijloacelor de natură epistemologică, distincţia între ştiinţă şi credinţă este primordială. În acest sens, profesorul este chemat să ajute elevul să recunoască, pornind de la un fapt religios, care parte anume reprezintă evenimentul istoric şi care sunt elementele de mitologie, să înţeleagă modul în care acestea se întrepătrund la nivelul limbajului simbolic, precum şi modul în care acestea au dat naştere diferitelor forme de spiritualitate.

Un al doilea deziderat îl reprezintă recunoaşterea formelor şi a manifestărilor religioase în cadrul experienţelor cotidiene. Elevul este chemat să identifice formele reale de religiozitate, să le poată categorisi potrivit unui sistem de valori sau să îşi exprime o opinie măcar parţial avizată cu privire la consistenţa unui fapt religios.
Cunoaşterea textelor fundamentale este tot atât de importantă precum cele anterior menţionate. Cunoaşterea trebuie să pornească de la istoria textului însuşi, trecând prin toate etapele de elaborare. Identificarea diverselor limbi în care textele au fost scrise, care este forma oficială a acelui text sau distincţia între real şi simbolic privind elementele prezentate prin text sunt scopuri ale învăţării despre faptele religioase.

Ar mai putea fi menţionată drept finalitate a învăţării raportarea corectă faţă de operele de artă cu temă religioasă. Ce anume a determinat autorul către o asemenea reprezentare? Care erau raporturile lui cu religia? Ce anume a vrut sa transmită prin intermediul acelei opere? – iată numai câteva din diversele posibilităţi de întrebuinţare a discursului despre faptele religioase, potrivit politicilor educaţionale franceze în vigoare.

VII.11. UN ALTFEL DE „ŞCOALĂ”

Omoneriile (de la fr. aumônerie) reprezintă corespondentul francez al cabinetelor de religie din şcolile româneşti. Omoneria din Învăţământul Public (AEP) este un compartiment al Bisericii romano-catolice din Franţa destinat elevilor din gimnazii şi licee şcolarizaţi în învăţământul public. Omoneriile sunt spaţii de dialog, de comuniune şi de aprofundare a credinţei creştine. Aceste cursuri de educaţie religioasă sunt permise în spaţiul şcolii, însă doar în afara orelor de curs, ele fiind o alternativă practică pentru cei care îşi doresc să primească educaţie spirituală. Omoneria îşi propune să fie un reper la confluenţa dintre stradă, Biserică şi şcoală. Întâlnirile sunt moderate de omonieri (capelani) care abordează în lumina credinţei toate problemele vieţii. Asociaţia naţională a AEP editează un periodic intitulat Initiale care vine în sprijinul responsabililor cu cateheza adolescenţilor . Întâlnirile pe teme religioase se constituie într-o formă de cateheză catolică, ce propune celor interesaţi cursuri de religie în fiecare miercuri , în intervalul orar 17.00-18.00. Omoneria este instituţia cea mai prezentă în predarea religiei în şcolile din Franţa. Spre exemplu, un studiu din 1992, scotea în evidenţă existenţa a 3252 de aumônerii, care corespundeau unui număr de 52%, gimnazii şi 62%, licee . Astăzi, numărul acestora s-a diminuat sensibil, dar în continuare numărul participanţilor este destul de însemnat.

 

ÎN LOC DE CONCLUZII

Franţa este un caz atipic. Neutralitatea republicană franceză presupune o separare totală între Biserică şi şcoală. Religia nu constituie obiectul unei materii de studiu anume însă analizele recente remarcă un interes din ce în ce vizibil privind prezenţa religiei în spaţiul şcolilor publice .

Deşi informaţii legate de domeniul religios se regăsesc şi în cadrul celorlalte materii predate, unii analişti vorbesc despre o aşa numită „muzeografiere” a religiei în şcoală, de o reducere a acesteia la perspectiva patrimonială şi implicit de creştere a analfabetismului religios. Sunt numeroase dezbateri publice care au propus introducerea unui curs de istorie a religiilor .
Astăzi, educaţia religioasă franceză încă suferă de pe urma diverselor „contacte dure” pe care le-au avut Biserica şi statul în decursul celor două secole scurse de la Revoluţie. Totuşi, mulţi dintre cei ce propun analize asupra învăţământului religios francez consideră că acesta se încadrează pe aceeaşi direcţie pe care o au majoritatea democraţiilor occidentale, caracterizate, pe de o parte prin respectul pluralismului religios, iar pe de altă parte, prin susţinerea publică pentru organizarea unei educaţii religioase de tip confesional .

Franţa, ţara cu cea mai rigidă separaţie dintre Biserică şi stat, patria ateismului modern, păstrează pentru cele trei departamente din Est un regim concordatar total opus principiului separaţiei; acelaşi stat care refuză orice susţinere a Bisericilor, în aceste trei departamente se implică efectiv în numirea episcopilor şi asigură salarizarea clericilor cultelor recunoscute.
Biserica romano-catolică este majoritară în Franţa, ea fiind o amprentă identitară pentru mulţi cetăţeni ai acestei ţări, care se confruntă cu secularizarea şi expansiunea altor religii. Curentele anticlericaliste şi ateiste care sunt prezente în societatea civilă contemporană, cu orientări mai mult sau mai puţin declarate ca fiind „de stânga”, nu pot să ignore faptul că Biserica romano-catolică a influenţat în mod deosebit cultura şi civilizaţia franceză. E suficient să ne gândim la notorietatea pe care o au marile catedrale, la faptul că zilele nelucrătoare sunt, în mare parte, sărbători catolice importante şi că 90% dintre şcolile private sunt catolice .

După cum am putut observa deja, statul francez a început să înţeleagă că Bisericile pot juca un rol pozitiv în viaţa socială, ele fiind un factor de culturalizare şi de echilibru. Semnul că statul a făcut progrese în recunoaşterea importanţei sociale a activităţilor Bisericii a fost şi este recunoaşterea mai multor instituţii ecleziastice drept instituţii de utilitate publică. Franţa nu poate să neglijeze această latură pozitivă a convieţuirii dintre Biserică şi stat, deoarece în domeniul educaţional, la nivelul învăţământului preuniversitar, Biserica romano-catolică este cea care deţine cele mai performante şcoli, fără de ajutorul cărora sistemul educaţional ar intra într-o mare criză .

 

Bibliografie selectivă
• Ayme-Gaussen, Françoise, L’autorité de l’Église dans l’enseignement catholique en France aujourd’hui : la tutelle, contrôle et/ou accompagnement?, teză de doctorat susţinută la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii Marc Bloch din Strasbourg, 2008.
• Jean, Baubérot (dir.), Religions et laïcité dans l’Europe des Douze, Paris, Syros, 1994.
• Bréchon, Pierre; Galland, Olivier, L’individualisation des valeurs, Paris, Armand Colin, 2010.
• Borne, Dominique; Willaime, Jean-Paul (dir.), Enseigner les faits religieux, quels enjeux?, Préface de Régis Debray, Paris, Armand Colin, 2007.
• Davie, Grace, Religion in Britain since 1945: believing without belonging, Oxford, Blackwell, 1994.
• Debray, Régis, L’enseignement du fait religieux dans l’ecole laïque: un rapport au ministre de l’Education nationale, Paris, Odile Jacob, 2002.
• Derroitte, Henri, Donner cours de religion catholique. Comprendre le programme du secondaire, Bruxelles, Lumen Vitae/De Boeck, 2009.
• Gaudemet, Jean, Église et cité. Histoire du droit canonique, Paris, Cerf, 1994.
• Gestin, Daniel; Monseiller, Marie-Ange (dir.), Le fait religieux. Question pour l’enseignant de français, Rennes, CRDP de Bretagne, 2003.
• Hervieu-Léger, Danièle, Le pèlerin et le converti. La religion en mouvement, Paris, Flammarion, 1999.
• Hervieu-Léger, Danièle, Catholicisme, la fin d’un monde, Paris, Bayard, 2003.
• Horga, Irina, Dimensiuni curriculare ale educaţiei religioase. Aspecte specifice în sistemul de învăţământ românesc, teză de doctorat susţinută în cadrul Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti, 2007.
• Messner, Francis; Woehrling, Jean-Marie, Les statuts de l’enseignement religieux, Cerf, 1996.
• Messner, Francis (dir.), L’enseignement religieux à l’école, Strasbourg, Oberlin, 1998.
• Robbers, Gerhard (éd.), État et Églises dans l’Union européenne, Baden-Baden, Nomos, 1997.
• Swerry, Jean-Marie, Aumôneries catholiques dans l’enseignement public – Un renouveau de la laïcité ?, Cerf, 1995.
• Vlaicu, Patriciu, Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în ţările Uniunii Europene, Cluj, Editura Arhidiecezana, 1998. [versiunea electronică a acestei cărţi se găseşte la adresa http://orthodoxero.typepad.com/BISERICILE_UE.pdf]
• Willaime, Jean-Paul; Mathieu, Séverine, Des maîtres et des Dieux. Écoles et religions en Europe, Paris, Belin, 2005.
• Willaime, Jean-Paul; Borne, Dominique, Enseigner les faits religieux, quels enjeux?, Paris, Armand Colin, 2007.
• Zind, Pierre, L’enseignement religieux dans l’instruction primaire publique en France de 1850 à 1873, Lyon, Centre d’Histoire du Catholicisme, 1971.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Blog
Comments Box SVG iconsUsed for the like, share, comment, and reaction icons

5 days ago

Catalin Raiu #forb

Programul evenimentului

CUVÂNT DE DESCHIDERE

Dr.ing. Cătălin PEPTAN, directorul IPPASE 17.00-17.10

DE LA MEGA-TERORISMUL SUICIDAR LA ZERO ATENTATE ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI CONTRA COVID
Prof.univ.dr. Gl.bg.(r.) Cristian TRONCOTĂ, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu – 17.10-17.30

IMPACTUL EMOȚIONAL AL TERORISMULUI MOTIVAT RELIGIOS ÎN CONTEXTUL MONDIALIZĂRII
Prof.univ.dr. Ștefan GLĂVAN, președinte de onoare al Centrului de Strategii Aplicate – 17.30-17.50

LIBERTATEA RELIGIOASĂ ȘI SECURITATEA
Dr. Cătălin RAIU, membru al panelului de experți pe libertate religioasă la OSCE și președinte FoRB România – 17.50-18.10

„RĂDĂCINILE SUNT ADÂNCI”. RELIGIE, INFLUENȚĂ, SOFT POWER.
Dr. Mirel BĂNICĂ, Cercetător științific Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, Departamentul Religie și Modernitate – 18.10-18.30

BISERICA ÎN ERA GLOBALIZĂRII. STUDIU DE CAZ -EPISCOPIA ORTODOXĂ A ROMÂNIEI DIN ITALIA
Iuliu-Marius MORARIU, doctor în teologie, cercetător asociat al Universității din Pretoria, secretarul Centrului „Ioan Lupaș” al Facultății de Teologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj- Napoca – 18.30-18.50

NATION STATE BACKED HACKING GROUPS
Dr. Tal PAVEL, founder and director, The Institute for Cyber Policy Studies – prezentare în limba engleză – 18.50-19.10

REFLECȚII ASUPRA FENOMENULUI GLOBALIZĂRII, DIN PERSPECTIVA IMPACTULUI ASUPRA SOCIETĂȚII ACTUALE
Dr.ing. Cătălin PEPTAN, director IPPASE, UCB Târgu-Jiu – 19.10-19.30

CONSIDERAȚII PRIVIND GESTIONAREA AMENINȚĂRILOR ECURITARE ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
Dr. Ionuț RITEȘ, președintele Centrului de Strategii Aplicate, șeful Biroului pentru protecția informațiilor clasificate din Camera Deputaților – 19.30-19.50

Concluding remarks by organiser
Lector univ. dr.ing. Cătălin PEPTAN, directorul Institutului de Politici Publice, Administrație și Științele Educaței, UCB Târgu-Jiu
Prof.univ.dr. Sorin PUREC, Rector Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu

Dr. Ionuț RITEȘ, președinte Centrul de Strategii Aplicate – 19.50-20.00

#libertatereligioasa #FoRB #securitate #CatalinRaiu
...

Comment on Facebook

Buna seara! Doamne ajuta!

View more comments

2 weeks ago

Catalin Raiu #forb

#FreedomOfReligion #FoRB #LibertateReligioasa ...

Comment on Facebook

Felicitari pentru intervenția competentă!

View more comments

2 weeks ago

Catalin Raiu #forb

#FreedomOfReligion #FoRB #LibertateReligioasa ...

#FreedomOfReligion #FoRB #LibertateReligioasa
Load more

Parteneri FoRB România

Asociatia Scolilor Particulare