10 mituri politice actuale

Back to Blog
Posted by: Cătălin Raiu Comments: 0

  1. Independența justiției. Sintagma ca atare nu este validă în contextul unui regim de democrație liberală, caracterizat printre altele și printr-o relație de checks and balances in government. Dacă cele trei puteri politice se află într-o relație de control reciproc, niciuna dintre ele nu poate fi așadar total independentă, iar toate sunt în fapt dependente de voința poporului. Cazul Marii Britanii este relevant aici pentru că impune fuziunea între puterea legislativă și cea executivă, lucru care nu afectează exigența domniei legii. Dacă prin independența justiției s-ar înțelege, așa cum impune textul constituțional, faptul că procurorii sunt funcționari ai statului care au ca obligația să administreze cu imparțialitate probele, iar judecătorii sunt repezentanți ai poporului protejați de idependență și inamovibilitate, atunci sintagma independența justiției s-ar apropia de sensul ei original, acela conform căruia poporul prin reprezentanții lui, judecătorii, înfăptuiește dreptatea în numele poporului. Independența justiției are sens doar atunci când se referă la dependența față de popor și independența față de puterea arbitrară a statului însuși.
  2. Supremația statului de drept. Așa cum a fost definit în tradiția liberală a secolului al XIX-lea, în special de Albert Dicey (1885), statul de drept sub forma sa orginară de domnie a legii (rule of law) înseamnă protejarea libertății individuale sub forma materializării juridico-politice a dreptului natural. Conceptul ca atare a devenit soclu și exigență a construcției democrației liberale, însă în egală măsură a fost utilizat în retorica unor regimuri autoritare și chiar pervertit de regimuri totalitare, precum cel nazist (Rechtsstaat) care a produs Holocaustul cu legea în mână. Astfel, supremația statului de drept își are sens atunci când sunt puse în operă drepturile și libertățile cetățenești. Prin urmare, a susține statul de drept înseamnă a avea exigențe sporite față de instituțiile infrastructurale ale statului și care ne facilitează în mod direct și vizibil exercitarea unor drepturi (la sănătate, la muncă, educație, cultură etc.), repectiv temperarea puterii despotice a statului, adică a instituțiilor care prin activitatea lor pot aduce limitări în exercitarea drepturilor și libertăților (poliție, servicii secrete, procuratură etc.).
  3. Mai multă depolitizare. Spre deosebire de regimurile totalitare care reduc puterea la nivelul unei elite minimale, regimurile democratice sunt bazate pe o masivă și cât mai accentuată politizare a societății. Tocmai pentru că poporul este și subiectul și obiectul și instrumentul exercitării puterii politice, o cât mai largă implicare a cetățenilor în treburile politice înseamnă în ultimă fază o cât mai fidelă reprezentare a poporului în actul guvernării. Depolitizarea, chiar sub forma îngemănării dintre partid și stat precum în regimul comunist românesc, rămâne specifică regimurilor autoritare și totalitare în care cetățenii sunt mai degrabă supuși. În schimb, politizarea în sensul creșterii continue a controlului poporului asupra statului, duce la o creștere a calității democrației și consensului social.
  4. O masivă prezența la vot e benefică. Prezența la vot este într-adevăr unul dintre indicatorii politizării în democrație. Însă, calitatea deciziilor politice nu este afectată de numărul de voturi cu care alegem un anumit candidat/partid politic. Indicatorul prețios este în acest caz legat de numărul de membri ai partidelor politice, un număr aflat în declin peste tot în Europa începând cu anii 1980. Dacă un număr cât mai mare de oameni se înscriu în partidele politice, șansa ca acestea să aibă o ofertă electorală și o guvernare cât mai apropiate de voința poporului sunt mai mari.
  5. Societatea civilă este suma tuturor ONG-urilor. Fondată odată cu autonomizarea și neutralizarea statului prin separarea treptată a acestuia de religie, morală și economie, societatea civilă s-a născut sub forma asocierii libere de cetățeni exercitându-și drepturi și libertăți în afara ingerințelor arbitrare a statului. Astfel, în sensul ei original societatea civilă se referă la toate zonele în care umanitatea este valorizată și potențată în afara neutralității și rigidității birocratice a statului, adică la familii, biserici, universități, bresle, presă, ulterior adăugându-li-se acestora sindicatele și partidele politice și, bineînțeles, celelalte forme de organizații non-guvernamentale.
  6. Biserica nu e separată de stat. Acolo unde exigențele constituționale au exclus biserica din administrația publică, deci din însuși corpul statului, separația stat-biserică s-a produs. Bisericii i-a fost fixat un loc de frunte în societatea civilă, ca urmare a consensului social pe care-l susține și mai ales datorită capacității acesteia de a pune în fapt exercitarea libertății religioase și continua articulare a capitalului social. Ca parte însemnată a societății civile, ca organizație vie care se autoinventească și adaptează social în jurul unei bogate tradiții liturgice și teologice integrând milioane de persoane și având capacitatea de a-și maximiza libertatea, autonomia și vocația, biserica a rămas o zonă de mare interes pentru statul liberal neutru. Acest stat neutru din punct de vedere religios, dar reprezentativ din punct de vedere politic, este tentat și chiar dator într-o coerentă logică democratică să sprijine sub diverse forme activitatea și funcționarea bisericilor, care facilitează participarea democratică a cetățenilor.
  7. Funcționarii publici sunt în serviciul cetățeanului. Funcționarii publici, numiți de altfel și soldații statului, sunt eminamente în serviciul statului. Statul, la rându-i, nu se află în serviciul cetățenilor, ca entități individuale, ci al poporului, ca entitate indivizibilă. Astfel, un funcționar public trebuie să facă ce îi spune statul prin intermediul legii și nu ceea ce îi spune un anumit cetățean grație voinței personale de moment. Abordarea larg răspândită și conform căreia funcționarii publici sunt în serviciul cetățeanului este una relativ nouă și rezultată din politicile neoliberale aplicate începând cu anii 1980-1990 în lumea nord-atlantică sub forma lui New Public Management. Acest pachet de reforme stipulează, printre altele, schimbarea raționalității politice a statului cu una mai degrabă economică, în concret o relație quasi-contractuală între stat și cetățean orientată către satisfacerea nevoilor cetățenilor în ipostaza lor de clienți plătitori de impozite și taxe statului.
  8. Miniștrii trebuie să fie buni manageri. Abordarea este din nou inspirată din narativul New Public Management care nu mai descrie instituțiile publice drept entități birocratice care au scopul de a pune în aplicare politici publice reprezentative pentru voința poporului, ci drept companii care trebuie să funcționeze pe logica eficienței și aflate deseori în concurență cu mediul privat. Accentul este mutat dinspre guvernarea reprezentativă către eficientizarea guvernării. Un ministru care se consideră manager riscă să se blocheze în micro-managementul instituției și să nu reușească să-și maximizeze direcțiile de guvernare în domeniului său. În schimb, miniștrii pot fi performanți în guvernarea domeniului lor în măsura în care își înțeleg mandatul ca nefiind limitat la calitatea de șef al unui minister, ci mult mai extins către capacitatea și disponibilitatea de a reprezenta voința poporului în domeniul lor. Tocmai de aceea există miniștrii fără portofoliu care guvernează un anumit domeniu în lipsa unui aparat birocratic, dar nu există și ministere fără ministru.
  9. Tehnocratul salvator. Mitul tehnocratului salvator a fost lansat în anii 1930 în SUA ca răspuns la criza economică și mai ales ca reacție de refuz a cetățenilor față de clasa politică americană considerată, în ansamblul ei, mult prea coruptă și inaptă pentru a-i mai fi încredințată exercitarea puterii. Ulterior, în regimurile fasciste și comuniste, puterea apela deseori la așa-ziși tehnocrați pentru poziții de ministru tocmai pentru că aceștia nu puneau sub semnul întrebării politica așa cum era decisă la vârful puterii. Deși democrația liberală a fost mai degrabă lipsită de interes pentru ideea tehnocrată, criza economică din anul 2008 a resuscitat în multe țări europene ideea conform căreia tehnocratul este, prin însăși marele său grad de cunoaștere, mult superior politicianului ghemuit în propria-i mizerie electorală. Guvernarea nu se mai poate face cu fața la popor și în numele acestuia, ci trebuie făcută în numele științei. Diversele episoade europene ne arată că tehnocratul nu este în niciun caz un reformator, ci cel mult un temporizator, nu e doar nepolitic, ci și anti-politic. Nefiind interesat de viața politică și nefiind în contact cu cetățenii pentru a discerne care este voința poporului, tehnocratul se abține de la a guverna oameni, el suspendă în linii mari politica și se remuză, întocmai ca în retorica marxistă, la administrarea lucrurilor încredințate.
  10. Refendumul înseamnă democrație. Orice istoric știe că refendumul, mai ales în forma lui radicală de plebiscit, a fost folosit cu precădere în regimurile autoritare și totalitare. În cazul democrației, când poporul se exprimă prin Parlament, referendumul nu face decât să deresponsabilizare Parlamentul care nu-și asumă o anumită temă și o trimite spre validare poporului sub forma unei întrebări manipulative. Pe cât este de util ca referendumul să fie menționat în textul constituțional pentru că reprezintă o supapă de refulare a dezbaterii publice pe un anumit subiect, un instrument constituțional la care se poate apela în caz de necesitate, pe atât este de evitat să fie pus în practică pentru că duce guvernarea înspre un populism antiparlamentar greu de gestionat pe termen lung. Recent, chiar Brexit-ul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Blog
Comments Box SVG iconsUsed for the like, share, comment, and reaction icons
Video image

Comment on Facebook

#libertatereligioasa este un drept fundamental pentru toți: creștini, musulmani, evrei și toți ceilalți
forbromania.com/libertate-religioasa/biserica-nu-se-opune-vaccinarii/
...

2 weeks ago

Catalin Raiu #forb

#CatalinRaiu #FoRB #FoRBRomania #TudorMusat #B1TV #Live #libertatereligioasa #stat #culte #vaccinare #SarsCov2 ...

Comment on Facebook

Biserica, reprezentantii bisericii, ar trebui sa se distantese de aceasta propaganda a asa zisei vaccinari. Cum se vor uita in ochii rudelor care i-au pierdut pe cei dragi in urma "vaccinarii"? Nu vor avea constiinta incarcata c-au trimis la moarte persoane care i-au crezut ca "vaccinul este sigur"? Cum poti sugera, promova, un vaccin despre ale carui consecinte nu le cunosti? Mai mult, atunci cand stii ca au fost inregistrate deja decese. Personal am avut un caz de acest fel in familie. In afara acestui aspect, multe persoane au probleme de sanatate care nu le permit sa fie vaccinate. Pentru acest motiv inseamna ca trebuir puse la "zid" sau incalcate, ingradite, drepturile lor constitutionale? La fel si-n cazul celor care nu doresc sa fie vaccinati, nu doresc sa faca parte din acest experiment, sa fie cobai. Nu-i pasa nimanui despre aceste aspecte? Cel mai firesc era ca reprezentantii bisericii sa se abtina in aceasta campanie, inclusiv cei care s-au vaccinat.

In pastorale recomandări tehnice despre asamblarea și mentenanța Turnului Eiffel ați găsit?Domnule, ce treabă au pastoralele cy vaccinarea? Amestecați domeniile.Lăsați preoții să-si facă treaba pe care o cunosc si medicii să facă câte campanii vor.Sunteți om inteligent. Nu vă bateți joc de propria intuiție.Ce treabă au preoții cu vaccinarea? Ce expertiză și ce competență in domeniul acesta?Niciuna.

View more comments

2 weeks ago

Catalin Raiu #forb

#CatalinRaiu #FoRB #FoRBRomania #SambataMare #InviereaDomnului #LuminaSfanta #RealitateaPlus #LaurentiuBotin #libertatereligioasa #stat #culte ...

Load more

Parteneri FoRB România

Asociatia Scolilor Particulare